Umanismul

Umanismul românesc

Umanismul românesc valorifică tradiţia culturală a Antichităţii în scopul demonstrării originii romane a poporului nostru şi a originii latine a limbii române.

În spaţiul autohton de civilizaţie, umanismul a avut o dezvoltare specială, legată de redescoperirea romanităţii noastre şi de comunitatea surselor de limbă şi de cultură cu multe ţări europene. Legăturile celor mai de seamă voievozi ai noştri din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu papii şi principii umanişti s-au datorat, întâi, necesităţilor istorice, observându-se o incipientă comuniune de spirit europeană pentru apărarea valorilor creştine şi spiritual-laice ale bătrânului continent, aflat deja faţă în faţă cu agresiunea turcească şi a mahomedanismului ( a păgânismului ).

Umanismul românesc este preponderent legat de istoriografia în limba română, care s-a născut odată cu ridicarea noii boierimi la confluenţa veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea, ca o consecinţă a renunţării la uzul limbii slavone în actele de cancelarie şi a tendinţei marilor feudali de a subordona puterea domnească. Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polinia, cunoscut de viitorii cronicari în mod direct. Umanismul tardiv a afectat concepţia cronicarilor în privinţa rolului educativ al istoriei, a importanţei personalităţilor în devenirea unui popor, a concepţiei despre război şi glorie în sensul sporirii renumelui individual al monarhilor şi principilor Europei. Ideea apartenenţei poporului român şi a limbii sale la ginta latină, aceea a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă între toţi românii, a integrării idiomului nostru în familia lingvistică romanică, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici trebuie puse, de asemenea, pe seama influenţei umanismului.

Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.

Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor – cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte” ( Gr. Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte scriu”( Miron Costin )

În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-o, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili care modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi provenit din tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de ocară”. Miron Costin e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza mândria devenirii istorice.

Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera propriu-zisă despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin tuturor cronicarilor: patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea noastră romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un act de responsabilitate istorică ), sntimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a efortului de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român. Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind accente elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea principală a expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită predispoziţie spre jovialitate.

Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individuaşizaţi decât cei moldoveni, dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari, împingând riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi voievozi. Din punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii munteni este Radu Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui pamflete vor fi valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D. Cocea sau Tudor Arghezi.

O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti, discutând despre cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta întru viteji au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât nice un neam, nice o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului instruit şi rafinat, conceptul de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui Constantin Cantacuzino – este omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte după anumite norme ale societăţii ( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber instinctelor ca „varvarul” ( Barbarul ).

Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al cărui manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de la Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi intitulat Descrierea Chinei. Cu opera lui Nicolae Milescu apare cea de-a treia direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi, consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia superioară estetic a literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în două specii noi, eseul şi romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul Moldovei, mai târziu consilier intim al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost redactat în limbile elină ( greaca veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un mic tratat de etică, realizat după tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis ( soarta schimbătoare ), citând chiar şi versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.

Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o fabulă alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund protagoniştii certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu ( „Corbul” ) şi aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada culturii sale clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui Heliodor, decorurile fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod, Horaţiu, Sfântul Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor adevărate în hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau himerice, în schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate, fantezia umoristică şi gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui scriitor veritabil, ale unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. Ultima sa lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba română, este opera unui umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de apărători ai civilizaţiei europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom căuta firea, nima şi cea eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva sirepelor neamuri tătărăşti, ca nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”. Fiind un spirit încrezător în forţa providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae Bălcescu mai târziu – că această misiune a fost hărăzită poporului român de o raţiune superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând de grijă mântuiţii acestor crivăţene noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să se fi slujit, spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu pieptul lor, întregi încă, până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.

Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie, limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam, permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.

Pasoptismul

Secolul al XIX-lea se defineşte în Europa ca „Secol al naţiunilor”, datorită procesului de formare a statelor naţionale. Naţiunile moderne sunt o construcţie ideologică şi culturală care implică diferite componente materiale şi simbolice: o limbă acceptată, cunoscută şi vorbită de toţi, o istorie legitimată de continuitatea cu înaintaşii, eroi exemplari pentru calităţile unei naţiuni, folclor intrat din circulaţia orală în cea scrisă, peisaje definitorii pentru natura ţinuturilor, elemente pitoreşti etc. Paşoptismul românesc, având ca nucleu revoluţia de la 1848, implică o perioadă mai îndelungată de pregătiri şi una de consecinţe, delimitată între 1830 şi 1860. Ca mişcare politică şi culturală, paşoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a societăţii române. Paşoptiştii din ţările române aveau origini sociale, formare şi studii diferite, însă îi unea conştiinţa misiunii lor istorice. Prima generaţie are meritul de a crea climatul cultural, publicând primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicaţii în limba română – Curierul românesci ( condus de Ion Heliade Rădulescu ), Albina românească ( editat de Gheorghe Asachi ), Gazeta de Transilvania ( editată de George Bariţiu ) – au o dublă funcţie: educativă, prin completarea instrucţiei oferite de un învăţământ în faza începuturilor; culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creaţii originale. Miza pe termen lung este formarea unei literaturi şi a unei limbi comune pentru toţi românii. A doua generaţie se compune din personalităţi provenite din familii boiereşti sau burgheze, cu studii în Franţa, unde dobândesc idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în ţară.

Paşoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-literar, exprimând o aspiraţie colectivă spre creaţie şi cultură, grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea naţională. Paşoptismul literar coincide cu începutul romantismului românesc.

Programul paşoptismului este cuprins în articolul Introducţie, apărut în revista Dacia literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iaşi. Programul nu a funcţionat ca instrument al unei anumite autorităţi, ci ca un mod de a gândi al tuturor paşoptiştilor care credeau în aceleaşi idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducţiile nu fac o literatură şi sunt o manie ucigătoare a gustului original, însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi pentru că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în noi duhul naţional”; pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din realităţile naţionale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii” ( altfel spus, temele de inspiraţie recomandate sunt istoria, folclorul şi frumuseţile patriei ); critica va fi obiectivă, nu părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu persoana”; ţelul suprem proclamat este acela că toţi românii trebuie „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

Literatura romantică paşoptistă va avea trăsături specifice, care, particularizând-o în Europa, îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi exemplificate prin operele scriitorilor acestei perioade.

Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe scriitori; în acest sens, pot fi amintiţi Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele istorice, Grigore Alexandrescu ( Anul 1840, Mormintele. La Drăgăşani ), Vasile Alecsandri ( Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai ). Istoria este văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopţii, integrate în specificul românesc.

Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpuşneanul în 1840, în primul număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspiraţie istorică în literatura română. Sub influenţa programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducţie, al lui Mihail Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informaţiile cuprinse în cronicile moldovene într-o creaţie clasică prin sobrietatea construcţiei, pregnanţa caracterelor şi vigoarea conflictelor.

Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi, din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare ( creare unei literaturi originale ). În nuvelă, există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu rangul deţinut etc.).

Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care alcătuiesc subiectul operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă. Expoziţiunea prezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.

Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului.

Întâlnirea lui Lăpuşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Întors la domnie, Lăpuşneanu ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetăţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în faţa palatului ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei :”Ai să dai sama, doamnă!”

Intervenţia domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpuşneanu, este timidă şi determină o reacţie violentă a soţului. Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un ospăţ de reconciliere. Îmbrăcat în ţinută de gală, voievodul ţine o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47 de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregătiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlănţuite în faţa porţilor ferecate. Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulţimii devenind motoul părţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea iniţială. Bun cunoscător al reacţiilor umane, Lăpuşnenu îl sacrifică pe Moţoc pentru a potoli furia „norodului” adunat în faţa palatului. „Leacul de frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpuşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămaşi în viaţă nu li se mai taie capetele.

Lăpuşneanu se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniştit de fuga lui Spancioc şi Stroici, care au reuşit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de friguri, el cere să fie călugărit, dar, când îşi revine din leşin, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul său. Spancioc şi Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-şi salva viaţa. Doamna ezită şi cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit şi disimulat, mitropolitul o sfătuieşte indirect pe doamna Ruxanda să-şi ucidă soţul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină.

Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulţi am să popesc şi eu” – rămâne fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul şi îi aparţine naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii şi timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru Lăpuşneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale”.

Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi consecutivitate.

Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune.

Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail Kogălniceanu şi include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară, imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de scris”. Se poate afirma, aşadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această direcţie.

Iluminismul

Iluminismul

Caracterizat prin profunde schimbări în structura societăţii, determinate de ascensiunea burgheziei care se afirmă în numele unei noi concepţii despre lume, natură şi societate, ca şi prin efervescenţa de idei produsă de cercetările din domeniul matematicii şi fizicii, secolul al XVIII-lea aduce în cele mai multe ţări europene năzuinţa puternică de înnoire, existentă pe toate planurile culturii.

Iluminismul a pretins eliberarea fiinţei umane de sub tutela sa autoindusă. „Tutela este incapacitatea fiinţei umane de a-şi folosi abilităţile cognitive în lipsa instrucţiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când cauza sa nu rezidă în absenţa raţiunii, ci în absenţa hotărârii şi a curajului de a lua hotărâri fără instrucţiuni de la o altă persoană. Sapere aude! Aveţi curajul de a vă folosi propriul simţ al raţiunii!" – acesta este moto-ul Iluminismului (Immanuel Kant).

Iluminismul este o replică la adresa barocului, care încearcă să înlăture dogmele religioase şi să infiltreze luminarea maselor pe baza experienţei proprii.

Baroc ( în italiană şi portugheză Barocco, în franceză şi engleză Baroque ) desemnează simultan o perioadă în istoria europeană, dar şi un curent artistic care a fost generat în Roma, Italia, în jurul anilor 1600, migrând şi fiind relativ rapid asimilat în celelalte ţări şi culturi europene, de unde a migrat apoi şi în cele două Americi, dar şi în alte părţi ale lumii. Stilul baroc se regăseşte clar reprezentat în arhitectură, dans, filozofie, mobilier, muzică, literatură, pictură, sculptură şi teatru. Indiferent de domeniul în care se regăseşte, stilul baroc se caracterizează prin utilizarea exagerată a mişcării şi a clarităţii, respectiv a bogăţiei folosirii detaliilor ce simbolizează lucruri ce se pot interpreta cu uşurinţă şi lipsă de ambiguitate. Toate aceste elemente sunt folosite de către artiştii genului baroc pentru a produce momente de tensiune, drama, exuberanţă şi grandoare în privitor, ascultător şi/sau participant la actul de cultură. Barocul a exprimat noi forme ale valorii, care sunt de multe ori, sintetizate prin utilizarea metaforei şi a alegoriei, larg întâlnite în literatura, poezia şi filozofia barocului, precum şi de ardenta dorinţă a căutării mirabilului. Folosind un termen italian adecvat, artiştii căutau, inclusiv prin utilizarea a tot felul de artificii, să uimească, să producă profundă admiraţie. Din acest punct de vedere, dacă manierismul a fost prima ruptură serioasă faţă de Renaştere, atunci barocul este ruptura totală, poate chiar limbajul artistic total opus. Tema cunoscută a Renaşterii, suferinţa psihologică a omului, temă într-un fel abandonată după revoluţiile în gândire provocate de Nicolaus Copernicus şi Martin Luther, se regăseşte în toate formele artistice în care barocul s-a manifestat, dar mai ales în literatura sa. În ceea ce priveşte barocul literar se remarcă preferinţa acordată, în lucrări foarte diferite, formei exterioare în detrimentul conţinutului.

În multe ţări europene, secolul al XVIII-lea a fost numit secolul luminilor, pentru a se defini specificul unei epoci în care s-a pus accentul pe dezvoltare şi răspândirea cunoştinţelor culturale, pe ideea „luminării maselor”.
Iluminismul sau luminismul este un curent de gândire, cu multiple consecinţe pe plan politic, istoric si artistic, care tinde sa emancipeze omul din poziţia rigidă în care îl fixase filozofia tradiţională, pentru a-l face obiectul propriei sale activităţi: prin muncă şi cultură, omul este perfectibil, ca şi societatea pe care el o construieşte. Înlocuind concepţia statică despre om cu una dinamică, iluminismul e susţinut de ideologii claselor dinamice ale societăţii, de burghezie în primul rând. De aceea, a apărut în ţările în care burghezia a apărut mai repede ( Anglia şi Franţa ) şi s-a configurat mai târziu acolo unde forţele feudale erau mai puternice ( de ex. în S-E-ul Europei ). Lupta de emancipare a acestei clase revoluţionare s-a sprijinit pe un număr de idei orientate în întregime pe o direcţie antifeudală. Încă din 1688, în cadrul Revoluţiei burgheze din Anglia, începe să fie pus sub semnul întrebării tot ceea ce era specific epocii feudale. Treptat, se cristalizează o ideologie iluministă care va pregăti Marea Revoluţie Franceză din 1789.

Iluminismul a avut câteva trăsături specifice:

- caracter antifeudal si antidespotic. Toate instituţiile feudale erau supuse unei critici severe: monarhia absolută, bazată pe ideea dreptului divin, biserica, justiţia, şcoala. Gânditorii iluminişti cer anularea privilegiilor feudale, limitarea puterii monarhului şi acordarea de libertăţi sociale şi politice întregului popor. Argumentele pentru justificarea acestor revendicări se bazau pe principiile de egalitate si libertate, de suveranitate a poporului, pe ideea dreptului natural şi a contractului social, conform cărora oamenii se nasc cu aceste drepturi şi trăiesc pe baza unei înţelegeri cu monarhul, pe care pot să nu-l mai accepte dacă nu este un om „luminat”.

- spiritul raţionalist, materialist şi laic. În secolul XVIII s-a afirmat raţiunea, fenomenele vieţii au cunoscut o interpretare materialistă, iar problemele culturii şi ale ştiinţei au început să se separe de cele ale religiei, combătând fanatismul şi misticismul. Declinul autorităţii ecleziastice asupra vieţii publice nu a atras şi revalorificarea mentalităţii magice. Practicile oculte nu au mai fost satanizate ( şi condamnate juridic ), ci au început să fie depreciate raţional ( şi luate în derâdere). Magul nu mai este văzut ca un pactant cu diavolul, ci ca un şarlatan abuzând de credulitatea publicului.

- militează pentru emanciparea poporului prin cultură;

- încurajează tratarea problemelor sociale in literatură.

- generează o literatură cu caracter moralist.

În calitate de curent ideologic şi cultural, iluminismul se defineşte prin: promovarea raţionalismului, caracter laic, antireligios, anticlerical, combaterea fanatismului şi a dogmelor, răspândirea culturii în popor, literatura preocupată de problemele sociale şi morale; teme şi motive literare promovate de literatura iluministă: « monarhul luminat », « contractul social », emanciparea poporului prin cultură; Genuri şi specii: liric, epic ( povestire, nuvelă, roman ), dramatic ( tragedie, comedie );

Apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea, mişcarea iluministă transilvăneană îşi are rădăcinile şi explicaţia cu trei secole în urmă. În 1437, după Răscoala de la Bobîlna, cele trei naţiuni - ungurii, saşii şi secuii - semnează pactul Unio trium nationum, prin care românii, excluşi de la drepturile sociale, politice şi religioase, deveneau o naţiune tolerată în Transilvania. În 1784, Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan zguduie din temelii Imperiul Habsburgic, pretinzând schimbarea imediată şi radicală a orânduirii existente. Suspectaţi de a fi pactizat cu răsculaţii, corifeii Şcolii Ardelene vor fi prigoniţi de autorităţi. Şcoala Ardeleană à fost o mişcare culturală complexă şi neomogenă, reflectând o perioadă istorică: procesul de formare a burgheziei şi a naţiunii române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Iluminismul românesc se identifică în mare măsură cu Şcoala Ardeleană şi cu ecourile ei în Moldova şi Ţara Românească. Această mişcare, întemeiată sub semnul iluminismului european, a stat în serviciul idealului naţional, la a cărui fundamentare a contribuit hotărâtor, prin preţuirea istoriei, a istoriei limbii şi a poporului. Iluminismul românesc va recurge, la rândul său, la argumentele istorice în favoarea unor revendicări politice. Şcoala Ardeleană a pus în mişcare un amplu proces de afirmare naţională şi culturală a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi la începutul secolului al XIX - lea. Cărturarii acestui curent au adus argumente ştiinţifice pentru afirmarea drepturilor românilor din Transilvania. Activitatea lor ştiinţifică s-a manifestat pe mai multe planuri: istoric, lingvistic, filosofic, literar.

Şcoala Ardeleană a fost o importantă mişcare culturală generată de unirea mitropoliei românilor ardeleni cu Biserica Romano-Catolică, act în urma căruia a luat naştere Biserica Română Unită cu Roma. Reprezentanţii Şcolii Ardelene au adus argumente istorice şi filologice în sprijinul tezei că românii transilvăneni sunt descendenţii direcţi ai coloniştilor romani din Dacia. Aceasta teză este cunoscută şi sub numele de latinism. Diferenţa faţă de iluminismul francez este dată de faptul că Şcoala Ardeleană nu a constituit un curent anticlerical, mişcarea culturală transilvăneană pornind tocmai din sânul Bisericii Catolice.

Mişcarea iluministă ilustrată de Şcoala Ardeleană a evoluat în mai multe etape:

Etapa pregătitoare, prin lupta pentru revendicări politice şi naţionale dusă de Inocenţiu Micu-Klein, episcopul românilor uniţi, care cere drepturi şi libertăţi pentru românii din Transilvania, în schimbul unirii cu biserica romană (Sinodul de la Blaj);

Etapa de elaborare şi afirmare a ideologiei naţionale: formularea crezului latinist extremist atât pe plan filologic cât şi istoric, dezvoltarea învăţământului românesc;

Etapa pronunţat iluministă (având ca moment de vârf Ţiganiada, în care cărturarii se opun acţiunii de defăimare a românilor întreprinsă de clasele feudale privilegiate).

Evoluţia mişcării cunoaşte două direcţii mai importante: prima are un pronunţat caracter iluminist şi urmăreşte emanciparea poporului, mai ales a ţăranilor. Se înfiinţează numeroase şcoli în limba română ( Gh. Şincai înfiinţează aproximativ 300 de şcoli ), se scriu abecedare, aritmetici, catehisme, manuale etc. A doua este erudită şi cuprinde tratate de istorie şi de filologie, care urmăresc demonstrarea argumentată a originii romane a poporului român şi a continuităţii lui în Ardeal. Treptat, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, afirmarea conştiinţei naţionale în părţile vestice ale spaţiului romanesc alimentează un program politic cuprinzător, incluzând şcoala, biserica, aspectele general-culturale şi, în primul rând, cultivarea limbii.

În ceea ce priveşte argumentarea latinităţii poporului român, cărturarii Şcolii Ardelene au încercat să impună ideea originii pur latine a poporului român, vehiculând teoria exterminării dacilor de către romani. Samuil Micu, în lucrarea Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor dezvoltă idei iluministe, moderne, dar relatează sec evenimentele sau copiază pasaje întregi din cronici. Gheorghe Şincai, în Hronica românilor şi a mai multor neamuri dovedeşte mai mult spirit critic şi oferă o informaţie mai bogată, opera sa încercând să evidenţieze adevăruri istorice. Petru Maior este autorul lucrării Istoria pentru începutul românilor în Dacia, cu un pronunţat caracter polemic, mai curând un pamflet de idei decât o cronică, fără valenţe literare însă.

În direcţia lingvistică, cărturarii şcolii Ardelene au susţinut ideea originii pur latine a limbii române, cerând scrierea cu alfabet latin şi adoptarea scrierii etimologice. Samuil Micu şi Gheorghe Şincai ( Elementa linguae daco-romanae sive valachicae ) fac o paralelă între latină şi română, propunând eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti. Lexiconul de la Buda este un dicţionar colectiv care furnizează numeroase neologisme romanice, eliminându-le pe cele de alte origini. Petru Maior afirmă că limba română provine din latina populară ( disertaţia de la finalul lucrării istorie pentru începutul românilor în Dachia ).

Din punct de vedere literar, cea mai valoroasă operă pe care o dă Şcoala Ardeleană este epopeea lui Ion Budai – Deleanu, Ţiganiada.

Învăţământul a contribuit la răspândirea ideilor iluministe. Academiile domneşti, întemeiate în Ţara Românească între 1678-1688, în Moldova la 1707, au reprezentat un însemnat focar de cultură al Răsăritului ortodox. O altă formă de manifestare a spiritului iluminist a fost interesul pentru tipărirea de cărţi. Între 1700 şi 1800, s-au tipărit de către români 799 de cărţi dintre care 617 în româneşte, iar 182 în greceşte, latineşte, slavă, etc. Procentul de carte laică a crescut necontenit, în dauna subiectelor religioase. Printr-un jurnal de călătorie răspândeşte idei iluministe şi Dinicu Golescu, luminatul boier muntean, care în Însemnare a călătoriei mele, surprinde contrastele dintre civilizaţia ţărilor vizitate şi realităţile triste din patria sa. În Ţara Românească şi în Moldova, Chesarie Râmniceanul şi Leon Gheuca răspândiseră idei iluministe datorate lecturilor din raţionaliştii francezi şi, în special, din Enciclopedia lui Diderot.

Ţiganiada

Autorul şi-a declarat modelul în literatura antică ( Homer, Bătălia şoarecilor cu broaştele ). În Epistola închinătoare către Mitru Perea îşi alcătuieşte, ca Cervantes, o biografie fantezistă de ţigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon şi a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Şcolii Ardelene de a evoca veridic trecutul naţional. Ţiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă şi cu o acţiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată şi mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decât târziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparţine genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Subiectul. Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile ţiganilor înrolaţi în armata lui Vlad Ţepeş, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au duşmani şi protectori supranaturali.

Autorul are simţul artei ca joc, subiectul şi personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului naraţiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor şi alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestaţii umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficţiunea amestecându-se cu critica ficţiunii, pentru că autorul „are simţul artei ca joc, intuiţia gratuităţii şi a absurdităţii” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice şi a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiţi de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare şi minte puţină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à ţiganilor şi sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităţilor de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudiţian, care recunoaşte împrumuturile de la alţi scriitori, este lectura savantă.

Stilul. G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenţia verbală începe de la numele ţiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenţii onomatopeice unele atât de fireşti încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” şi ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbându-le genul şi terminaţia pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc). În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidenţiază valoarea Ţiganiadei printr-o comparaţie: „Ţiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă şi satiră, fantasmagorie şi scriere înalt simbolică, ficţiune şi critică a ei”.